visul cu apa şi diferenţele de temperatură:

încercam să fotografiez apa. mergeam desculţă printr-un râu puţin adânc dar lat, un râu ca de munte. traversându-l am observat că se termina într-o uşoară cascadă - se vărsa perpendicular într-un al doilea râu, mai mare, mai adânc, mai rapid, mai imposibil de traversat. devenea periculos. malul pe care reuşisem să trec se termina brusc, la câţiva paşi de râul traversat. apa vuia puternic, se spărgea în spumă albă de pietre. peste tot în aer: picături fine de apă, imponderabile; vuietul tăios, dureros, impenetrabil.

de la marginea malului se vedea în jos cascada celui de-al doilea râu mai tare, mai ameninţătoare, mai imponderabilă: apa era o continuă bolboroseală de spumă albă, ca un paradox paralizant - spuma albă, imponderabilă vs. apa tăioasă, tare, rece. am coborât (nu ştiu cum) pe lângă cascadă, deşi mirosea a frică, să fotografiez spuma albă. jos, tot pământul era o mlaştină uriaşă, imprevizibilă şi instabilă - apa devenea pământ şi pamântul apă oricând şi oricum. s-a pornit un viscol tăios - era un frig de moarte şi umblam desculţă prin apă, noroi şi zăpadă. am reuşit să intru într-un şifonier abandonat în mlaştina îngheţată, unde mi-am pus mănuşi şi mi-am băgat aparatul de fotografiat în ghiozdan. în şifonier era foarte cald, la fel ca şi în anumite zone din mlaştină, ca nişte ochiuri de vulcani îngropate sub apă. nu se cunoştea limita dintre mlaştină şi apa adâncă, spumoasă, tăioasă - nu puteai şti unde te afli cu siguranţă.

aerul încărcat cu picături mici, fine, imponderabile, atât de încărcat încăt iar nu mai puteai spune unde eşti cu siguranţă: în aer sau în apă. aveam senzaţia că mă înec. am escaladat înapoi malul înalt pe lângă cascadă
şi apoi visul a continuat cu un hotel în care toată lumea urmăreau pe toată lumea şi lifturile mergeau şi pe orizontală... eram urmăriţi de cineva tot timpul.