eram eu. si era un razboi ciudat. si tot orasul meu era in flacari si tatal meu era mort pe un morman de daramaturi. si eram eu. singura.

si a venit apoi cineva, un el mai mare ca mine. eu aveam vreo 12-15 ani, el avea peste 20. m-a luat de mana si mi-a ingropat tatal. si apoi m-a luat cu el. avea o casa mare, o superba casa mare cu multe etaje si cu o casa a scarilor inalta, inalta: scarile se spiralau in sus dupa balustrade negre din fier forjat. acest el se ocupa cu refugiatii - refugiatii unui razboi ciudat, misterios si ambiguu, pe care mie nu mi-l explica. era prea dureros sa vorbesti despre asa ceva si in plus eram mereu ocupati cu alti si alti refugiati care veneau si ne cereau ajutorul. nimeni nu-l obliga sa faca asta, isi cheltuia banii gazduind si hranind refugiati de ca si cum asta ar fi fost nascut sa faca. aveam grija de ei: ii primeam atenti, le acordam ingrijiri medicale...
el era cineva foarte cult, il priveam de undeva de jos, nu-mi vorbea aproape deloc, dar il simteam pe aproape avand grija de mine tot timpul.
apoi s-a intamplat ceva: o explozie mare - frontul ajunsese pana la noi. casa era in flacari, refugiatii se imprastiasera, era sange peste tot. printre daramaturi eu si el cautam supravietuitori sa-i ajutam sa fuga. devenea prea periculos ce faceam noi asa ca nu stiu cum mi-a gasit niste bunici undeva departe si m-a trimis la ei. imi inchiriase acolo o camera.

am locuit o vreme acolo, in chirie, in casa bunicilor mei. cei de acolo nu stiau nimic despre razboi si chiar daca auzisera despre asta, pentru ei totul era o poveste din ziare, se intampla undeva departe si nu avea nimic de a face cu ei. mie totul mi se parea searbad si intunecat - vazusem lucruri ingrozitoare, spaime si traume, culesesem copii slabi si femei fara membre, morti si flacari, intrevazusem lucruri esentiale, imi ingropasem tatal.



eram acum mare, rezidenta (?), aveam o casa mare pe care eu insami mi-o cumparasem intr-un oras mare si indepartat si care semana perfect cu casa acelui el nenumit care imi ingropase tatal. tocmai asa o cautasem. numai ca era mai luminoasa si mai curata. era nunta surorii mele si a prietenei ei in casa mea, in holul urias cu scari spiralate si lumini aurii. petrecerea era organizata aici si eu participam. sora mea, in rochie de mireasa a aruncat buchetul pe spate si cineva de langa mine l-a prins. aplauze. apoi prietena surorii mele s-a urcat pe scari, o spirala mai sus decat eram noi. avea o rochie albastru-gri tulbure legata cu panglici groase. trebuia sa arunce buchetul si a spus:
asta e pentru raluca.
a aruncat buchetul peste cap, asa cum statea ea cu spatele la balustrada, si in momentul in care buchetul s-a desprins din mainile ei indreptandu-se in jos spre noi si trupul ei s-a arcuit usor, lung si subtire, trecand prin balustrada si alunecand in gol, in golul infinit de sub ea cu buchetul. a cazut peste o masa rotunda, cu fata de masa alba plina cu aranjamente florale si pahare de sampanie. femeia se sinucisese dupa ce-si formulase testamentul care ma privea in mod personal, dar eu nu eram deloc afectata. vazusem prea multi morti sau n-o cunosteam mai deloc sau poate din cauza faptului ca fiind medic vietile oamenilor devenisera pentru mine mecanisme ce trebuie reparate. am asteptat ca politia sa curete totul.
primeam in continuare refugiatii unui razboi care poate se terminase si de care lumea nu mai stia absolut nimic. dar ei, refugiatii, ajungeau in continuare pana in orasul acela indepartat in care locuiam, stateau o vreme si apoi plecau mai departe. erau din alta lume refugiatii care ajungeau la mine fara sa ma cunoasca sau sa ma caute: nu se opreau niciodata, erau tot timpul la fel de zdrentarosi, de tristi si de bolnavi, singuri haladuind printr-o lume straina. si asta in ciuda faptului ca razboiul se terminase demult: ei erau victimele eterne ale acestuia.

eram intr-un microbuz condus de unul dintre prietenii mei. eram acolo un grup de vreo 8-9 oameni, toti prieteni apropiati, veneam de undeva. soferul pierde controlul volanului si microbuzul se rastoarna cu noi toti pe marginea autostrazii. eram cu totii bine, zgariati si loviti, dar constienti, mai putin una dintre noi care murise si pe care o intinsesem in fata noastra si o acoperisem cu un cearsaf murdar. iubitul unei prietene apropiate m-a observat o vreme asa cum stateam indiferenta pe marginea drumului, in fata cadavrului. asteptam cu totii salvarea si politia. s-a apropiat din spate si m-a luat brusc in brate:
stiu ca pari puternica, dar eu stiu cat esti de vulnerabila. si stiu ca in asta e drumul spre tine.
am inceput sa ma zbat, el ma tinea tot mai strans. in timp ce-mi spunea asta am inceput sa ma indoiesc si sa ezit. a incercat sa ma sarute pe obraz, am tresarit violent si furioasa l-am impins: venise salvarea. am urcat in salvare cu totii, am numarat: mai eram opt. unul murise.

intorcandu-ma de la spital la casa mea cu scari in spirala am intalnit un om, un refugiat. unul diferit de toti ceilalti. poate pentru ca nu era intr-adevar un refugiat: era mai independent, mai sigur desi la fel de singur, constient, impenetrabil. refugiatii traiau de obicei in ei insisi, inafara nu-i puteai scoate cu nici un chip si nimic din lumea exterioara nu parea sa ajunga pana la ei - isi retraiau la infinit trauma interioara in cercuri din ce in ce mai largi sau mai inguste. el nu era asa: el era prezent in ambele lumi, observa, analiza, calcula, prevedea. era el. nu puteam fi inca sigura si nici n-as fi putut sa-l recunosc daca el n-ar fi facut-o primul. nu-i puteam periclita anonimatul decat daca el mi-ar fi permis. i-am oferit, bineinteles, ca tuturor celorlalti casa mea uriasa asa cum trebuia. n-a dat nici un semn ca m-ar recunoaste, nu mi-a vorbit, nu m-a privit mai mult decat era nevoie. avea multe bagaje pe care liftierul m-a ajutat sa le inchid intr-o camara pana cand necunoscutul avea sa se intoarca, caci dupa aceea a disparut brusc. cateva zile mai tarziu l-am cautat prin toata casa - isi alesese un apartament intr-o aripa abandonata a complexului de cladiri. am trecut printre holuri largi, pline de praf - cladirea parea un complex industrial abandonat. eram la parter, tocurile largi ale usilor erau acoperite cu scanduri batute in cuie. apartamentul lui, desi la parter, avea peretele exterior din sticla si prin el se vedeau luminile orasului (era noapte). apartamentul lui larg si simplu era dezordonat, dar modern. mai era cineva cu el, o femeie. a inchis veioza care era aprinsa si s-a apropiat de el care statea cu mainile in buzunare si cu privind absent undeva departe, dincolo de geam. le-am vazut siluetele in dreptul geamului prin care se vedeau doar luminile orasului de undeva de dedesubt (eram la parter, dar cladirea parea sa fie situata pe culmea abrupta a unei stanci inalte).

am fugit - imi lipsise toata viata. il asteptasem toata viata. acum era aici si nu stiam daca sau cand o sa plece, probabil fara sa ma recunoasca vreodata, probabil fara sa-si dea seama sau sa-i pese ca viata mea i se datora lui. nu intelesesem niciodata de ce primim refugiati, n-am inteles nici de ce eu am continuat sa o fac atunci cand am devenit capabila de asta. prezenta lui langa mine, atunci, in acei cativa ani ma contaminase cumva cu felul lui de gandi si de a simti lucrurile, un fel de a o face pe care il simteam mult superior si pe care nu mi-l explica niciodata - ma vedea prea mica poate sau voia sa ma protejeze. nu intelegeam nimic despre razboiul acesta fictiv care imi omorase tatal si nici in oamenii acestia pe care ii gazduiam nu indrazneam sa intru: desi invatasem sa intuiesc ce se intampla in ei si cum sa ma comport cu aceasta specie particulara de oameni simteam ca ei stiu, vazusera si simtisera mai mult ca mine. si totusi el ma devotase total acestui stil de viata: poate ca mai erau si altii care adaposteau astfel de refugiati? sau era o convingere personala a lui care-l facea sa-si dedice astfel viata, consumandu-si toata energia, atentia si resursele spre a dezgropa, cu mainile goale si pline de rani uneori, refugiati de sub daramaturi? il iubeam pe omul acesta care-mi fusese tata si mentor si frate. nu-l intelegeam si nu indrazneam sa-l ating. felul lui distant si corect de a se comporta chiar cu cei mai apropiati devenise si pentru mine litera de lege.
ma trimisese singura mai departe - poate pentru ca devenea prea periculos si-ar fi vrut sa ma protejeze, poate pentru ca devenea mai eficient singur. poate ca si eu as fi devenit o refugiata daca nu l-as fi intalnit sau daca as fi ramas cu el. oricum, el ramasese acolo pe front, vazuse intelesese si salvase mai mult decat mi-as fi putut imagina - ce vazusem eu era apa de ploaie. el era omul care dezgropa refugiati, ii smulgea din ghiarele mortii si le dadea drumul in lume sa-si traiasca la infinit linistea dureroasa. eu eram un pivot pe harta calatoriilor lor care directiona torentul de zdrente mai departe.
eram imbracata intr-o roba alba in timp ce gandeam asta si mergeam pe lacul negru din fata uneia dintre cladiri, cea in care locuiam eu. eram absenta si-am inceput sa ma scufund - apa era rece. in timp ce ma scufundam m-am auzit pe mine insumi deasupra lacului spunand cu o voce clara:
tu mi-ai ingropat tatal
in tatal tau ingropat
si pe mine in tine
devenind tatal meu
apa neagra si rece m-a trezit din transa in care intrasem si-am inceput sa ma zbat - nu puteam sa inot, apa imi ajungea acum deasupra capului.
pe fundul lacului bantuiau creaturi de care nu puteai fi niciodata sigur. o creatura feminina cu trupul alb si parul blond si lung mergea pe fundul apei, sub mine. alte creaturi difuze si negre inotau in jurul ei - unele mi se lipeau in par, pe fata, pe maini, ma strangeau de gat. fiinta alba de pe fundul lacului si-a intins mainile - care se lungeau tot mai mult - spre mine si mi-a scris cu degetul pe spate niste semne: atunci contorsionarile disperate ale corpului meu m-au ridicat deasupra apei si am observat ca de la mijloc in jos aveam o uriasa coada portocaliu inchis, cu solzi mari, aspri, stralucitori. imi era frica de creatura alba, desi acum imi dau seama ca probabil ea m-a salvat. nu stiu cum am ajuns la mal: apa ma luase in brate ca o mana si imi daduse drumul rostogolindu-ma pe mal. am reusit sa intredeschid ochii si sa vad in fata mea un alt trup ud rostogolit pe mal. mi-am revenit si l-am sunat plangand pe el - era undeva in oras. mi-a spus ca se indreapta spre mine, sa il astept pe canapea, sa nu ma apropii de apa.

[Imagine: Skrik (1893-1910) - Edvard Munch]

de retinut: trei locuiau intr-o incapere de piatra, in trepte. ultima era nesfarsit de adanca si plina cu apa. cand intra cineva, toti trei se ascundeau in apa. erau fricosi, desi erau la ei acasa. cel mai mult stateau in apa - le placea pesemne foarte mult sub apa. cand ieseau din apa lor pe lespezile intunecate de piatra erau deja uscati.
erau toti trei lungi si vineti...

cineva le aduce un teanc de carti. toti trei le rasfoiesc mirati, incantati. eu devin unul din cei trei. ma intreb: oare de ce am primit cartile astea? ceva nu era bine.
"uitati-va in carti - de unde sunt? au vreo stampila?"
ne uitam prin carti, nu gasim nimic.
eram toti trei lungi si vineti.
gasesc eu o carticica, ca un carnetel vechi cu propaganda fascista. era interzis sa detii asa ceva. era clar: incercau sa ne insceneze ceva. am luat carnetelul si foile, am sarit peste zidul camerei noastre (doi pereti lipseau acum, se terminau la suprafata apei). dincolo de zid se intindea infinita apa neagra, infinit de adanca. si intuneric afara. incerc sa ingrop copertele groase ale carnetelului in prundisul de langa perete. foile le dizolv in apa neagra.
vine cineva: ceilalti doi sar in apa din camera si se scufunda. eu nu mai am timp, raman in apa de afara. incerc sa inot printr-un tunel pe care-l stiam pe sub apa, dar cel care ne-a adus cartile l-a blocat.

ciudat, gasesc o modalitate de a inota in sus, unde apa e aproape transparenta.

veneam de undeva [de prin padure?] si ca de obicei afara era intunecat atat cat sa poti distinge doar lucrurile pana la 10m in preajma, un intuneric gri, ca o seara inainte de o furtuna serioasa. nimeni pe strazi, nimeni in case, orasul perfect abandonat.
ma intalnesc cu I. care cara ditamai rucsacul urias si o chitara in spate, pleca undeva, la Bucuresti poate. se grabea. ma prinde din urma si foarte vesel ma imbratiseaza usor, incepe sa vb repede si vesel: "mai tii minte cum dnasam noi populara?" [noi nu am dansat niciodata] si cu rucsacul urias si chitara in spate incepe sa danseze si ma ridica pe sus si ma invarte de parca in jurul nostru n-ar fi fost lumea neagra. si ne oprim si ma intreaba: "dar dansul acela pe care l-ai inventat tu il mai stii?" si eu ii zic ca nu mai tin minte.
apare P. care zice ac nu eu l-am inventat, ci D. si apare apoi si D. si incepe sa danseze sincron cu P. cantand in acelasi timp versurile unei melodii cu soare si oglinzi, ironica-parodie-degete lungi, lungi, lungi....
si dispar imediat de parca n-ar fi fost.

- aici ma trezesc brusc si dupa aceea afara incepe sa "planga" foarte uman o pisica si mi se face frica [ciudate terori ale noptii] si adorm brusc la loc-

ma asez jos, I. se aseaza langa mine, respiram adanc. incepe sa bata vantul si umbre negre ne dau tarcoale, ii zic sa plece ca nu trebuie sa vada asta. ma ia de maini si zice: "nu. ne rugam" si incepe sa zica Tatal nostru si eu cu el.

si ma trezesc zicand Tatal nostru.

[sleeping trouble continues]

locuiam cu Ana in casa bunicilor mei. in afara gardurilor (gardurile vechi ale bunicilor mei, pe care le aveau cand eram mica: lemn gri, tare zdrentuit pe margini si subred) lumea era terminata: camp nesfarsit, fara copaci, fara denivelari, doar vegetatie uscata si praf.
camera cu bec aprins: Ana aduce multe animalute ciudate abandonate: vreo 5 soparle, un iepuras gri, niste pasari, un pui de barza cu ciocul foarte lung si foarte violent. puiul de barza ma urmareste, ma ciupeste, ma fugareste prin camera cu becul aprins, ma urc pe un scaun. puiul de barza se transforma intr-o fetita de trei ani, slaba cu pielea inchisa la culoare si ochii negri.

fetita de trei ani, sinistra fetita de trei de care-mi era frica pentru ca ma atacase pe vremea cand era un pui de barza, era fiica directoarei de la spitalul de nebuni aflat la cativa kilometri in fata casei noastre. ne-o "vanduse", adica ne platise foarte multi bani ca s-o luam si le spusese celorlalti nebuni cu care locuia in sanatoriu ca murise. ne bucurasem de bani si ne alesesem cu o fetita. din momentul acesta afara se face un intuneric gri, ca o liniste dinainte de o furtuna care vine seara tarziu: cer gri, fara soare, aproape intuneric. fetita adusese cu ea norii si plecase toata lumina. incercam sa-mi inabus frica de fetita jucandu-ma cu ea si spunandu-mi ca fusese traumatizata in sanatoriul in care locuise. nu vorbea.
am chemat-o pe directoarea spitalului de nebuni sa injecteze formol in sumedenia de animalute care se agitau frenetic si se inmulteau vazand cu ochii in casa si in toata zona: colcaia de serpi, paianjeni, soparle, pui ciudati fara pene si tot felul de animalute chinuite. deloc multumita ca am luat din nou legatura cu ea, a venit si a otravit toate creaturile. ne-a amenintat: nu voia ca nimeni sa afle ca fetita nu a murit. atunci m-am intrebat de ce incerca asa mult sa scape de ea? de ce nu arata nici un semn de afectiune fata de ea, nu o privea, nu-i vorbea si nu voia ca nimeni sa stie despre ea?
toate zilele si noptile au continuat sa arate la fel: gri intunecat - nici mai lumina nici mai intuneric. fetitei i-am construit o "camera" in ograda, de fapt mai mult un bazin mare gonflabil. dupa intamplarea cu creaturile n-am mai bagat-o in casa, de ca si cum ar fi fost ceva necurat in legatura cu ea si prezenta ei in casa ar fi distrus totul.
din momentul acesta apare piticul-scrib care statea tot timpul langa ea si-i inregistra biografia si evolutia. piticul venise cu o valiza veche, colturoasa din carton presat, inchisa cu catarame vechi din piele si plina cu jurnale scrise de el. ma intrebam cum putuse sa scrie atat despre ea daca avea numai trei ani? am intrat pentru o clipa in casa si cand m-am intors fetita era o adolescenta de 14-15 ani, blonda, slaba si vinetie, frumoasa - o frumusete intunecata si dureroasa, de ca si cum ar fi fost plina de cearcane si vanatai. imi disparuse brusc frica fata de ea, de ca si cum as fi simtit-o impacata cu ea insasi si constienta de ce putea face, de ca si cum s-ar fi avut ea insasi sub un control stabil. vorbea cu piticul si-n momentul in care am iesit ii spunea:

era batrana, intr-un azil. foarte batrana. adormise in timp ce o asistenta ii tinea lumanarea, un somn usor si profund.
"curata masa." - nici un raspuns. "roxana, masa 3!"
era in mijlocul unui restaurant cu o tava in mana si o uniforma de chelnerita. si-a privit mainile si le-a vazut fara riduri - avea in jur de 20 de ani si o chema roxana. a iesit din restaurantul cu geamuri mari. si a urcat scarile pana in piata - restaurantul parea sa ocupe un pasaj care nu ducea nicaieri (?). multe scari pana sus, in piata, unde cinci oameni la o terasa din dreapta se certau. cand s-a intors una dintre fetele de la masa ii spunea unui baiat revoltat:
"chiar nu ti-e rusine de nimc?"
"de cine sa-mi fie rusine?"
"uite, de exemplu de fata cu codita care coboara scarile"
incepusem sa fiu roxana si sa am parul alb. am coborat scarile care se ingustau din ce in ce mai mult pana au ajuns sa fie un perete abrupt pe care se vedeau ondulate marginile metalice ale scarilor, pe alocuri inghitite de ciment. era ud si inorat. jos era un cersetor plin de noroi ud, pe jumatate dezbracat, cu parul lung si incalcit care ma speria. cineva iesi din restaurantul in care lucram si ii striga cuiva dinauntru:
"asta? aaa! asta e un cersetor care sta pe aici si ajuta oamenii sa urce si sa coboare pe scari. oamenii ii dau bani si el supravietuieste asa, ca o treapta vie."
si apoi intra inapoi in restaurant.
cersetorul era mut si-mi intinse mana. mi-am asezat un picior in mana lui si am sarit spre o margine a zidului in care se ingropau scarile de unde m-am agatat de o bara pe care am alunecat pana jos. nu mi-a cerut bani. stia ca nu am. parca eram din aceeasi samanta, noi doi.

am intrat in magazinul-cofetarie de langa restaurantul in care lucram si-am inceput sa ma uit intr-o vitrina cu covrigi si paine. Ana m-a chemat in partea cealalta unde in vitrina erau tot felul de torturi mici.
vanzatorul cu sort lung si alb: "tie care iti place?"
Ana isi luase unul cu capsuni si frisca.
"nu stiu. nu-mi plac alea care plang"
vanzatorul: "alea care plang..." si a continuat sa bombane nemultumit - cum puteau sa nu-mi placa torturile care plang! era numai din cauza incompetentilor de bucatari care nu stiau sa respecte torturile care plang si faceau niste caricaturi cu nume similar.
"si nici alea cu cacao."
si atunci vanzatorul-bucatar mi-a ales un tort alb cu modele cafenii (tiramisu? capuccino?) foarte elegant incarligate pe suprafata perfect neteda. tortul era foarte cremos si foarte moale. ne-au asezat la o masa perfect patrata, ne-au intins palmele cu fata in jos pe marginea mesei si au decorat torturile cu sosul corespunzator turnandu-l atat pe tort, cat si pe masa, dar mai ales pe palmele intinse. tortul se manca cu mana si peste masa si mainile noastre se labartau artistic pete rotunde de sos.


[30 ianuarie? aproximativ. dupa aceea am visat ca purtam o fusta neagra si alergam - imi vedeam genunchii sub ciorapii negri, subtiri. mi-era incomod sa alerg pe tocuri. fugeam dintr-o librarie unde se lansa ceva si era multa lume. si era si el. si eu fugeam tare, fara sa ma uit inapoi.]

n-am prea dormit
thus
n-am prea visat

dar trebuie mentionate cateva REM-uri remarcabile:

-visul cu pene gri si pasari moarte, cu fuga, furtuna, sora si unchiul; casa refugiu - plina cu necunoscut.
-muntele escaladat cu el de cateva ori, de fiecare data mai mic. camera cu povesti si oaspetele care facea tumbe cu A. monstrul din mare al fetitei de trei ani. plaja vazuta pe fereastra ingusta a turnului de supraveghere. apa. din nou camera cu povesti, omul cu tumbe, verisorii.
-iubita interzisa pe versantul inalt. lumea asezata ca stalpii unui gard pe orizont, la intervale egale de spatiu, in robe albe, privind spre noi (?). regretul. [alegorie?]