I. autobuzul

asteptam intr-o statie de autobuz goala, la marginea unui oras (poate iasi?) ceva, pe cineva... niste fiinte ciudate, cvasi-sfinte... ceva intre oameni si ingeri. nu stiam cum vor arata, dar stiam ca trebuie sa fie trei. eu - cea care asteptam am devenit deodata altcineva: ma vedeam asteptand pe banca, sub copaci. langa cea care astepta - care din momentul asta nu mai eram eu, eu eram altcineva, un fel de observator prezent ca personaj - era oprit autobuzul gol. apar deodata trei dintre prietenii nostri - unul era sorina? [buna, sorina!] - si au urcat in autobuzul gol. unul din cei trei s-a asezat la volan si a pornit motorul. cea care ii astepta nu ii putea vedea dar le-a constientizat prezenta cand a auzit motorul si a vazut usile deschizandu-se si inchizandu-se. s-a urcat in autobuz si usile s-au inchis. eu am intrat prin usa - usile erau din sticla, dar cand am intrat eu toata sticla era disparuta; a aparut apoi la loc dupa ce am intrat. toti cinci mergeam cu autobuzul spre o manastire pe care nu o vazusem niciodata pana atunci.

iarna-copaci-strada.


II. orasul-manastire

manastirea era - surpriza!- un fel de mini-oras. multe cladiri, unele mai mici, altele mai mari, cu diferite functii: unele erau casute pentru locuit, cu sau fara bucatarii, bacanii, camere intregi cu lemne pentru foc, mici bisericute, catedrale, brazi. cladirile erau construite din lemn, in stil rustic, simplu, ca niste cabanute de munte. decoratii de craciun peste tot. am intrat, tot grupul (? --> eram acum un grup; poate ca cei trei speciali pe care ii asteptasem erau semnalul pentru plecare. acum nu mai erau in grup, sau poate ca se transformasera in membri ai grupului. sau poate doar ne adusesera pana acolo.), am intrat asadar intr-una din cladiri, in care urma sa dormim cativa dintre noi. un hol simplu, mare si gol, semintunecat si doua usi masive din lemn. una era un dormitor, cea de a doua o bucatarie uriasa cu soba si plita (uriase!) bunicii mele. cativa oameni decorau (in bucatarie!) un brad urias cu decoratii facute de mana (conuri si alte "bunatati"), cu mult simt estetic si respect pentru culori . o maicuta sau prezbitera cobori de pe plita (ce facuse acolo?) si ne saluta, vorbi incet si binevoitoare despre lucruri neimportante atat cat sa ne faca sa ne simtim bine. si era asa o forfoteala si o agitatie retinuta, ca o bucurie neimpartasita inca nimanui! toata lumea, chiar si noi, eram acolo ca sa participam la un ceremonial grav si sfant (poate slujba de Craciun?) si tot orasul se pregatea pentru asta.


III. domnisoara alba

casa bunicii, camera-de-sus. eram cu totii (grupul de 5 care acum avea alti membri, unii dintre ei colegii mei de facultate) acolo, usile erau deschise.

iarna - frig - usi deschise - aburii respiratiei noastre - singuri, singuri, singuri...

parca singuri pe lume eram noi cinci, si toata bucuria din lume disparuse. casa bunicii era abandonata (nu stiam cu siguranta, dar o simteam atat de strident). apar cei trei - alti trei? aceeasi trei?. niste fiinte ciudate intre oameni si ingeri, intre oameni si diavoli. iau forme diferite si ne chinuie, ne ameninta, zboara in jurul nostru. doi isi opresc metamorfoza in niste creaturi mici care zumzaie fara sa ne poata afecta. al treilea ramane o a treia, o domnisoara perfect alba: buze, par, piele, haine.

complet alba - fara umbre - fara aburi - fara caldura corporala - uda.

mergea de parca ar fi plutit cu ceilalti doi, mici, zumzaindu-i in jur, ascunzandu-se dupa ea si zambind sardonic din spatele rochiei (?) ei perfect albe. domnisoara alba incerca sa se apropie de noi si noi stiam (simteam, intuiam, eram siguri) ca respiratia ei avea sa ne adoarma pe veci. ne-am ghemuit pe pat toti cinci. ea a fost distrasa de ceva de pe sala (cineva arunca cu cotoare de mere uscate? insisi merii? eram singuri pe lume). am alergat in spatele ei si am facut ceva... nu stiu ce. aveam in mana o lumina, care simteam ca nu-mi apartine si o ingramadeam in bucatarie. am devenit constienta de asta abia cand tineam usa in care domnisoara perfect alba se impingea impreuna cu cele doua creaturi mici zumzaitoare. le-am tipat celorlalti sa fuga in odaie. eram siguri dintr-o data ca acolo o sa fim in siguranta, ca usa aceea avea sa fie impenetrabila si ca acolo e cald. au fugit cu totii mai putin loredana care ramasese adormita pe pat si care nu se putea trezi. domnisoara complet alba impingea tot mai tare usa, n-o mai puteam tine mult. ceilalti se inchisesera in odaie. era frig si loredana nu se trezea. eram singure pe lume...